Make money

SponsoredTweets referral badge

Bricabrac pentru micii oac-oac-oac

Create your own banner at mybannermaker.com!
Copy this code to your website to display this banner!

Veniți în peștera lui Ali-Baba

Search - Buscad - Cherchez

A apărut o eroare în acest obiect gadget
A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 1 iulie 2010

Draga mea Izaro

Venea din Țara Bască , vestită pentru activitățile teroriste ale E.T.A., aflată în veșnic conflict cu guvernul spaniol, dar, am aflat mai târziu, spaniolii apreciau enorm gastronomia bască reputată pentru modul natural prin care se potența savoarea autentică a mâncărurilor, în care nu se puneau multe aromatizante, ci doar sare și piper. Avea o înfățișare sobră, abordând în vestimenție numai culori terne, lipsite de atractivitate: maro închis, gri, negru, vișiniu foarte închis, bleumarin, parcă erau culori ale gherilei, ale fofilării și prelingerii pe lângă ziduri, deși ea, ca prezență, nu era deloc ternă. Se impunea, era simpatică, destul de prietenoasă, deșteaptă, punea suflet în ceea ce făcea, era pasionată de lingvistică și avea păreri foarte ferme. Intâlnindu-ne într-un spațiu al conviețuirii zilnice (nu vă gândiți la prostii: eram doar vecine de apartament!), împărțeam bucătăria, baia, cât și holul de trecere, am ajuns să ne împrietenim la cataramă. Deoarece era o veșnică coadă la obținerea cheii penru a accede la spălătorie (una singură pe etaj și nu întotdeauna mergeau pe etajul respectiv, fiindcă de cât erau de solicitate, se stricau mașinile de spălat) ca să-ți speli rufele și lenjeria de pat, când primea una dintre noi cheia ne înștiințam reciproc, deși aproape instantaneu, cum ne ajungea cheia în palmă, eram căutate la ușă de diferiți solicitanți, care ne priveau complice și cu priviri de vițeluși de lapte pentru a obține favorul de a primi măiastra cheie înaintea tuturor celorlați. Așa am aflat, ducându-i o dată rufele la spălat, că singurele lucruri colorate viu, vesel și cu modele copilărești (cum i-ar fi stat încă bine la vârsta ei) erau șosetele. Fundalul lor de un roz aprins, cu dungulițe pestrițe; ori de un albastru intens cu fluturași micuți; ori de un roșu pur și puternic cu floricele de câmp și margarete; fie de un verde crud cu baloane și mingiuți viu colorate, toate erau de-a dreptul uimitoare prin diversitate, împestrițare și un freamăt ascuns de veselie și joacă. Așa trebuie că erau soșetele unui copil, nu al unui adult. Și atunci mi-am dat seama că își ținea bine ascunsă latura copilărească, ludică, a personalității ei, că exteriorul asemănător hainelor era grav și sumbru, tocmai pentru că intrase de timpuriu în contact cu o problematică apăsătoare, îndoctrinată (cum se întâmplă atunci când pe umerii unui copil sunt puse poveri grele) prin sistemul instituționalizat al școlii și al mass-mediei. Ca și cum peste un trandafir ai fi turnat apă fiartă sau cenușă și n-ar mai fi rămas din el,vie și neatinsă de contaminare sau de fluidul ucigaș, decât rădăcina.

duminică, 28 martie 2010

Florence

Deși nu era frumoasă, era o franțuzoaică plină de vitalitate și de-a dreptul trăznită. Sau poate numai extravagantă. Era o bună organizatoare de întâlniri și avea excelente idei privitoare la predarea limbii franceze. Era, cred, o foarte bună didacticiană. Iși cunoștea bine meseria și și-o făcea cu plăcere. Era cam egocentristă, ca să nu spun de-a dreptul egoistă, o zgârie-brânză, de fapt prin această atitudine dezvăluia ceva dintr-o caracteristică națională care, nu degeaba, s-a perpetuat pe plan internațional. Era puternic individualistă și-și aronda cu o atitudine seniorială tot ajutorul pe care-l putea primi din partea unora mai mărunți (cum considera ea în mintea-i îngustată de aroganță), sub nivelul ei de trai și de civilizație. Uita, prea adesea, că umanitatea este un tot, o mare inimă care are nenumărate camăruțe pulsatile și care trebuie să învețe, la unison, să se sprijine pentru a susține activitatea globală. Deh,  prea individualistă, avea și idei de-a dreptul trăznite. S-a îmbrăcat odată, e drept că și constituția ei scheletică, de vegetariană înveterată, o avantaja,  în.... pagini de revistă de modă la o discotecă! A rămas de pomină, de buhul târgului, chiar dacă era un bal mascat la care fiecare avea libertatea să vină cum dorea. Imi amintesc că-și prinsese paginile între ele cu ace de siguranță și cu bolduri, pe care, dansând ca o apucată, le pipăia din când în gând, ca să nu le găsească desfăcute...A fost, ce mai!, de comă, cum dansa cu foile de revistă (era vorba de revista ELLE), prinse una de alta într-un echilibru precar, fiindcă,  de ce se mișca mai furtunos, de aceea acele intrau mai adânc în materia paginilor și le puteau sfâșia, fără preaviz, la cea mai fragilă mișcare de dans.

vineri, 5 martie 2010

Kseniya Simionova


Iată pentru iubitorii artei desenului, un spectacol televizat de desen, dat de o tânără, frumoasă și talentată ucraineancă, Kseniya Simionova, câstigătoarea unui important concurs de tinere talente și, spun important, deoarece a câstigat un premiu de 75 000 de lire sterline. Nu-i așa că i-a fost dat pe drept? Admirați-o!

duminică, 28 februarie 2010

Eric Belgianul

Când i-am arătat desenul pe care i-l făcusem, îmi amintesc că s-a strâmbat ușor. Nu știu de ce unii pretindeau că am realizat caricaturi și , probabil, Eric se credea la fel de seducător ca și compatriotul său din romanele Aghatei Christie, Hercule Poirot. Minus mustața acestuia și efortul aceluiași de a și-o căni, pentru a înșela, măcar aparent, memoria anilor înscrisă în trupul său rubicond. Eric era slab și osos. Cu niște ochelari ce-i dădeau aerul unui cititor devorator de biblioteci întregi. Nu prea era comunicativ, oricum nu încerca să fie prietenos și zâmbitor, ca majoritatea de acolo, cu puține excepții. Cum era, de pildă, Roberto, un italian, despre care am să  vă vorbesc mai târziu. Totuși, când i l-am arătat, s-au nimerit să fie prin preajmă și niște franțuzoaice, care imediat au început să ciripească vesele (mi s-a părut și ușor perfid, ca și cum l-ar fi luat, subtil, peste picior) și să-l convingă că-l suprinsesem bine, așa cum era aici, în desenul ăsta. S-a mai uitat o dată, mai atent, dar impresia i-a rămas la fel, în ciuda  îndemnurilor aprobatoare a celor din anturaj. Pentru mine a fost clar: se vedea mai frumos decât îl recreasem eu.


miercuri, 3 februarie 2010

Danuta P. si insusirea timiditatii

Lucra ca bibliotecară la Institutul de Filologie și o simpatizam cu atât mai mult cu cât observam la ea o 'virtute' pe care o avusesem și eu cândva: timiditatea. De ce ar fi timiditatea o virtute? o să mă întrebați. Ei, bine, cred că răspunsul depinde, ca de obicei, de punctul de vedere din care încerci să pătrunzi problema. De altfel, vedeți bine că am pus niște ghilimele tocmai pentru că nici eu nu sunt prea sigură dacă este sau nu așa cum am zis. Totuși, pentru a fi considerată o virtute, timiditatea trebuie să aibă ceva pozitiv în ea însăși atât pentru persoana în cauză, cât și pentru cei din jur. Pentru individul timid denotă o lipsă de încredere în sine, o teamă de cei din jur (apropiată, uneori, de  'sociofobie') și o sfială față de capacitatea proprie de judecată. Imi amintesc de celebrul scriitor al lui 'Aleph' care făcea elogiul timidității într-o conferință despre orbire,  timiditate despre care el însuși credea că este o calitate (nu ne spune de ce) pe când era tânăr, iar la bătrânețe și-a schimbat radical părerea, devenind, deci, dintr-un tânăr timid un bătrân vivace. Trăgând concluziile de rigoare, aș putea susține că tinerețea e a timidității, iar bătrânețea e a siguranței comportamentale, ea fiind dată, de fapt, de factorul 'experiență'.
In măsura în care timiditatea te face să te îndoiești de tine însuți și te stimulează să fii și mai bun decât crezi că ești sau te trage te mânecă discret pentru a te pune să judeci de zece ori un lucru înainte de a te pronunța, atunci cred că este un lucru bun. Și mai poate fi socotită pozitivă, tot în măsura în care se opune tupeului grobian și nesimțirii grosolane ale atâtor ...elefanți care calcă în străchini cu nepăsarea celor ce se cred îndreptățiți să ignore voit sentimentele și emoțiile celorlați.
Dar...
Schimbând perspectiva, nu pot să nu mă gândesc la afirmația lui Baudelaire dintr-un vers celebru: 'Par delicatesse, j'ai perdu ma vie'. In momentul în care timiditatea îți paralizează voința și toate acțiunile ce s-ar naște din ea, atunci ea devine daunătoare pentru omul timid pe care-l face să lâncezească într-o perpetuă smiorcăială de sine depresivă. Deși omul timid este și sensibil și delicat, dacă se menține într-o astfel de postură pașnică și neangajantă, atunci devine victima sigură a tot felul de ipochimene agresive și de o obrăznicie demolatoare.
Timidul se deschide cu greu. E ca un boboc de floare, de care trebuie să ai grijă cu infinită răbdare, ca să se deschidă și să-și dezvăluie comorile sufletești. Un timid are, tocmai din pricinile pozitive enumerate mai sus, o bogăție sufletească și psihică uimitoare.

Stiri - Romanian news

A apărut o eroare în acest obiect gadget
A apărut o eroare în acest obiect gadget

My other window opened to world

Lista mea de bloguri

Digi-titluri