Make money

SponsoredTweets referral badge

Bricabrac pentru micii oac-oac-oac

Create your own banner at mybannermaker.com!
Copy this code to your website to display this banner!

Veniți în peștera lui Ali-Baba

Search - Buscad - Cherchez

A apărut o eroare în acest obiect gadget
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Cronici picturale

AUTOPORTRET CU BASCA SI OCHELARI - C. Dipse

       Un autoportret ne propune două tipuri de cunoaștere ale omenescului : prima este o cunoaștere de sine sau o cunoaștere introspectivă și a doua este cunoașterea măștii livrată Celuilalt. Dezvăluie oare autoportretul ceva despre eul profund al pictorului (cunoașterea introspectivă) ? Este o cunoaștere bovarică, ca aceea în care imaginea pe care ne-o facem despre noi înșine este la mare distanţă de imaginea pe care ceilalţi o au despre noi ? Cunoașterea artistică reduce această distanţă psihologică sau o amplifică ? Când vedem un autoportret, ceea ce este acolo este un Real sau un Imaginar ? Dacă ar fi să mă iau după faptul că arta are dreptul de a ne propune o imagine subiectivă (deci un Imaginar) și de a ne convinge că ea poate fi înglobată în realul percepţiilor obișnuite (înglobată în Realul nostru cel de toate zilele), atunci pot susţine că arta picturală reprezintă un Imaginar Ec-staziat (în sensul etimologic al cuvântului : « scos în afară »).
      Privesc cu încordare, acea încordare a privirii de linx, autoportretul maestrului Dipșe C. și încerc să pătrund în fibra sa intimă, deoarece chiar el îmi propune o astfel de temă, aceea a personalităţii sale. Imi vin în minte portretele lui Rembrandt, în ipostaze evolutive, și mă întreb dacă omul ce mă privește aici și acum din pânză, la vârsta maturităţii, este omul istoric sau omul fictiv, imaginar. In termeni teoretici (Murray Krieger) este vorba de o persona (omul fictiv) sau sau de personae (omul real) ? Aș numi acest autoportret (singurul pe care îl cunosc, de altfel) autopotretul cu bască și ochelari.

      Tușele lui C. Dipșe sunt precise, clar conturate, pe invers ca la Rembrandt cel din autoportretele sale târzii – maestrul pe care l-am luat drept punct de reper – unde, amintiţi-vă, el ne propune un limbaj pictural revoluţionar pentru secolul XVII, al imprecisului. La Constantin Dipșe, pictor ce acoperă aproape un secol prin activitatea sa longevivă în câmpul artelor frumoase, fost învăţăcel al lui Nicoale Dărăscu și Camil Ressu, având și un doctorat la profesorul Camil Ressu, chipul omului care mă privește la vârsta maturităţii este serios și concentrat, cu o expresie cercetătoare, de dincolo de sticlele mascante ale ochelarilor. Ochelarii ascund, de obicei, expresia ochilor, ei dând, de obicei, nota definitorie a întregului chip, dar aici, transparenţa lentilelor din care răsar, ca două flori negre, ochii pare că vrea să dezvăluie, mai discret, ceea ce este omul. Părul grizonat, cu un breton franjurat, se ascunde sub o bască de atelier, o bască bleumarin cu reflexii de un albastru deschis pe alocuri. Omul poartă o helancă și o vestă, amândouă, helancă și vestă, aparţinând registrului cromatic contrastiv : helanca - roșie, vesta- neagră. O fi fost frig în atelier când s-a pictat sau, pur și simplu, închiderea până-n gât a hainelor (ca o curiasă de cruciat) denotă o apărare aprigă a intimităţii sale corporale, tocmai pe dos de cum se dezvăluie spiritualitatea și cerebrarul din ochii lui atenţi și serioși, din spatele ochelarilor ? Şi ca să înţelegeţi ce vreau să spun prin aceste trimiteri analitice, îmi vine din nou în minte unul din potretele lui Rembrandt unde reprezentarea îl arată îmbrăcat într-o cămașă albă desfăcută larg până la piept și lăsând să se întrevadă semnele corporalităţii. Chestie de atitudine și de viziune, dar și de deschidere în planul cunoașterii intime. Poate și de deschidere a sincerității.  Pe când Rembrandt este un senzual, C. Dipșe este un cerebral ce refulează senzualul.
      După cum se poate vedea C. Dipșe este repliat asupra lui însuși, respingând dezvăluirea carnalităţii (nu cunosc, de altfel, nici un nud realizat de el). Maramureșean de origine, îi pot înţelege empatic atitudinea, deoarece și eu am aceleași rădăcini apropiate, din Ardeal.
     Fundalul pe care este proiectat acest autoportret este unul solar, dungi orizontale de un galben aprins, franjurate de un albastru azur, nuanţă ce se regăsește în reflexiile băștii de pe capul lui. Este un fundal decorativ inventat, nu unul real, așa cum la Rembrandt fundalul (din autoportrete) este aproape întotdeauna închis la culoare : negru, maroniu.
    Autoportretul se încheagă în jurul culorilor de bază, fundamentale : roșu, galben, albastru. Este ca și cum s-ar exprima, în limbajul pictural, o fire directă, frustă, elementară ca o forţă a naturii.
    Mi-ar plăcea să vă prezint și alte portrete de-ale lui, în cronicile viitoare, cu atât mai mult cu cât a abordat portretul colectiv și portretul religios, sub o formă laicizată: o superbă capodoperă a Mamei cu Pruncul, maramureșeană.

(Articol publicat și în revista Art Out nr. 5 (mai)/2011, http://www.artout.ro/)

Niciun comentariu:

Stiri - Romanian news

A apărut o eroare în acest obiect gadget
A apărut o eroare în acest obiect gadget

My other window opened to world

Lista mea de bloguri

Digi-titluri