Make money

SponsoredTweets referral badge

Bricabrac pentru micii oac-oac-oac

Create your own banner at mybannermaker.com!
Copy this code to your website to display this banner!

Veniți în peștera lui Ali-Baba

Search - Buscad - Cherchez

duminică, 30 august 2009

8. Cayetano din Valladolid

De la el am învățat una dintre cele mai nostime glume legate de specificul onomastic spaniol. Cum știți spaniolii au câte patru nume, de zici că-s moștenitori ai unei dinastii, dintre care: unul este numele de familie al tatălui, al doilea nume este cel de familie al mamei, iar următoarele două (sau numai unul, după caz) sunt prenumele copilului, unul dat de mamă și celalalt de tată. Așa că cineva pe care-l cheamă JUAN ANTONIO LOPEZ GONZALEZ, a moștenit numele de familie ale celor două familii care se reunesc în persoana lui. Ce frumos că, după ce s-a muncit
în durerile facerii, mama își poate pune amprenta legală asupra copilului. A fi purtătorul unui nume de clan matern (în egală măsură în care porți si numele clanului patern) înseamnă că amândoi au drepturi și obligații față de copil și că pot lua măsuri legale spre binele lui, fără să le încurce nimeni ițele cu atitudini adverse. Mama apare ca ființă socială recunoscută prin acest simplu fapt al transmiterii numelui matern. A-ți transmite numele de clan înseamnă, pe de altă parte, o recunoaștere a unui întreg șir de mame, ridicate la rangul de făuritoare de ginte, și nu de obscure genitoare, pierdute în umbra alcovului, a bucătăriei sau a treburilor mărunte și rutinare din gospodărie.
 Nu ca prin alte părți, de pildă, ca pe la noi, unde mama odată ce a dat naștere copilului, el trece, ca ființă socială (cu drepturi protejate prin lege),  în responsabilitatea (discutabilă) a tatălui. Si știți foarte bine, nu trebuie să vă reamintesc eu, că rolul tatălui în viața de zi cu zi și în interacțiunea cotidiană cu copilul se rezumă la adus bani în casă (atunci când îi aduce și nu-i bea, nu-i dă pe jocuri de noroc sau pe întâlniri extraconjugale), plătit facturi și lansat întrebări superficiale despre ce a mai făcut în cursul unei zile. Pe scurt, vorba  lui Caragiale: 'Pupat Piața Independenței'.  Dar când se ivește necesitatea ca mama să ia taurul de coarne, ia-l dacă poți. Legal nu poate face nimic, pentru că nu e reprezentanta, tutorele legal, al copilului, pe care EA și l-a dorit mai mult decât 'însămânțătorul', Ea l-a dus și protejat în carcasa burții: când ți-e rău și ai grețuri; când sângerezi și te temi că-l vei pierde; când mici temeri se transformă în catastrofe și te fac să te scoli  în miez de noapte cu o sudoare rece pe frunte; când te duci cu inima-n dinți la ecografii, rugându-te să-i fie bine micuțului nenăscut; când nu te poți apleca să-ți legi șireturile de la adidași sau baretele de la sandale; când abia mergi, fiindcă ți s-au umflat picioarele, iar spatele te doare necontenit; când nici nu știi pe care parte să te odihnești și să-ți găsești măcar câteva ore liniștea din tot zbuciumul și frământarea legată de viitor: voi fi în stare să-l iubesc, mă voi pricepe să-l îngrijesc și să-l educ, cum va fi viața  mea și a lui, cum va arăta micuțul - va fi întreg...etc, etc.
Ce știu Ei din toate aceste lucruri? Nu știu și nici măcar n-au suficientă imaginație, ca să bănuiască.
Revin la Cayetano, care m-a făcut să mă gândesc la numele date copiilor. Mai în glumă, mai în serios, mi-a spus odată: 'Imaginate que habia en una clase de espanyol un ninyo que se llamaba BENITO BENITO BENITO...!Que dolor de cabeza solamente gritarlo!' Eu am crezut întotdeauna că realitatea depășește de multe ori imaginația omului sau că realitatea e mai neverosimilă decât ficțiunea unui romancier slab, care potrivește detaliile epice, ca să-i iasă niște coincidențe spectaculoase.
Cayetano avea o voce superbă și când avea chef cânta 'sainete' spaniole, un fel de cântece populare glumețe, colinde de Crăciun. Avea o voce de tenor bine articulată, deși nu luase lecții speciale de canto. Făcuse însă școala și seminariul teologal. Avea o soră și o pisică acasă, în Spania.Terminase filologia germană, nu găsise de lucru în țara natală și obținuse, pentru doi ani, un post de educator privat al unui copil cu hadicapuri fizice din Sudul Germaniei. Il apreciam pentru faptul că nu găsea nici o muncă sub demnitatea lui. Ii plăcea să muncească și, din cauză că era puțin cam solitar, avea obiceiul de a dialoga cu sine însuși, cam cum făcea bâtrânul pescar al lui Hemingway, plecat pe mare să prindă peștele cel uriaș. Si, de fapt, cum fac toți cei care trăiesc perioade lungi singuri....Insă nu cânta prea des. Era cam irascibil și orice aluzie făcea vreun conațional, oricât de vagă și nesubstanțială, (și mă refer la Antonio, discjocheiul prezentat deja) la capacitățile lui de procreere, la masculinitatea lui, care însemna, în fond, transmiterea eredității, îl făcea să spumege de furie. N-aveai ce-i face în asemenea momente, trebuia să-l lași în pace, până la epuizarea mâniei.

luni, 17 august 2009

7. Antonio Lopez


Mi-a plăcut de prima dată când l-am văzut. Antonio. Era din Almeria, sudul Spaniei. Cunoștea o limbă care mie mi s-a părut dintotdeauna grea,germana, asta poate pentru că ai mei m-au chinuit din fragedă pruncie cu ea, am avut chiar și un repetitor, un domn chiar de atunci în vârstă, dar în ciuda ei (nu era ca toți bătrânii care pe măsură ce se apropie de anii și mai înaintați ai senectuții, se micșorează, se îndoaie spre pământ, ca niște flori ofilite) era foarte înalt. Indiferent de faptul că eram mică, aveam opt ani, tot am realizat că profesorul meu era peste măsură de înalt: ocupa toată ușa,ba chiar mai rămânea ceva din cap pe dinafară, trebuia să se aplece când pășea în interior. Era tobă de carte și nu prea știa să predea unui copil. De la el nu mi-au rămas, din germană, decât niște paradigme înfiorătoare de conjugări de verbe, lungi ca niște zile de post, la conjunctiv și niște reguli. Se străduia, săracul, să mă învețe, dar habar nu avea cum să facă atrăgătoare limba unui copil de opt ani. Ce-mi trebuia mie să știu pe de rost când și cum să aplic nu'ș'ce regulă gramaticală, când abia de deschideam gura în română?
Antonio era sociabil și descurcăreț, contrar opiniei care pretinde ca un intelectual pierdut în sferele înalte ale gândirii să fie inapt pentru partea socială a vieții. Invățase atât de bine limba polonă, încât era unul dintre puținii care aveau două slujbe, chiar străin fiind în oraș: una la Universitate (obținut printr-un contract bilateral universitar între cele două țări, la nivel de minister) și a doua ca DJ într-o discotecă studențească, Pub Academicki, unde îl găseai aproape seară de seară. Era un meloman veritabil, îndrăgostit nu de toate stilurile muzicale, ci de muzica bună cele bune. Pe el, de pildă, nu l-aș fi văzut punând lălăitele manele (ca stil...muzical), la cererea auditoriului și dansatorilor. Simpatic, flexibil, comunicativ, a fost primul care a deschis ușa lumii occidentale pentru mine, invitandu-ne să-i vedem camera și deci să aflăm ceva despre sinele lui, dacă este adevărat că o cameră reprezintă personalitatea locuitorului ei.
Serile studențești în care punea el muzică de la pupitrul de DJ culminau, nu stiu cum se face, cu melodia cunoscută, de lansare, a lui Antonio Banderas: 'Baila morena, baila morena/ Ay la morena de mi corazon...'

miercuri, 12 august 2009

6. Arthur Steplewski si chinezii


Profesor de limba polonă pentru străini. Se confrunta cu aceeași (veșnică) problemă ca a tuturor profesorilor de limbi străine, care trebuie să-și vadă limba maternă în mod obiectiv cu toate greutățile ce le implică pentru non-nativi. Lucru destul de greu de realizat, pentru că asta cere să ieși din tine, să te ec-staziezi (în sens etimolgic vorbind, cel pe care l-am auzit pentru prima dată din gura unui fost profesor de-al meu de la Universitate, Radu Toma). Iar asta n-o poți face așa ușor, decât după niște ani de experiență în care te confrunți cu tot felul de vorbitori, care doresc să-ți invețe limba, dar care au propriile lor obstacole de înțelegere.
Fusese în China și predase limba polonă chinezilor. Chinezii ăștia sunt ubicui, ați observat? S-au împrăștiat ca semnițele unei păpădii suflate de vânt și s-au perfecționat pe locurile unde au prins rădăcini și pe care, să fiți siguri de asta, le-au studiat bine, cu defecte și calități, înainte de a se hotărî să le colonizeze. Au devenit o putere comercială și cum o dai, cu o cotești, tot peste produsele lor nimerești: în materie de îmbrăcăminte, de produse eletrocasnice, de încălțăminte, de obiecte decorative - totul este ieftin, făcut cu economie de materii prime, randament productiv mare prin exploatarea unei mâini de lucru la negru și, uneori, rezultatele fiind de o calitate remarcabilă.
I se vedea uneori plictiseala, la ore. Treceau minute bune până să avansăm spre ceva nou, spre altceva. Băteam apa-n piuă, stând să ascultăm pe unul mai semeț, cum lega fraze de începător în limba lui Witold Gombrowicz și a Slawomir lui Mrozek.
Erau mai bune cursurile de engleză, unde mă duceam din plăcere, pacat doar că am aflat prea târziu de ele. Ce diferență! Unul se pregătea, celălalt nu. Unul avea interes și pasiune - vizibile în felul cum decurgea ora, celălalt - nu, nimic, nici unul.
http://tagore6699.wordpress.com/

Shared via AddThis

marți, 11 august 2009

5. Me


Cum aș putea să mă prezint și să mă definesc, din moment dat ce acum mă caut tocmai pentru a mă cunoaște și delimita mai bine? Si nu aș putea vorbi prea mult despre mine însămi, deoarece am credința că omul se prezintă mai grăitor prin ceea ce face și prin ceea ce rodește, în sens biblic - dacă vreți . A zice că ești ceea ce ești nu reprezintă o dovadă, o autentificare în planul realului, ci doar o construire în planul limbajului. De aceea devine și periculos: nu avem la îndemână decât limbajul, limbajele (de programare de exemplu), pentru a ne lupta și a ne cunoaște, cine nu face analize corecte și critice, rămâne păcălit și în margine. Până una, alta, cu toții suntem aici, în mediul virtual, ființe de (și ale) limbaj(ului) și nu și ale realității. Până la autentificarea cerută de realitate, limbajul ne compune și descompune. Pentru a exista aici, în lumea digitală, trebuie să hrănim (to feed) constant conținutul paginilor în spatele cărora se ascunde identitatea noastră. Vă amintiți ce ni se spunea la școală, la orele de română? 'Caracterizați personajul prin limbaj!' Ei, bine, aici suntem cu toții personaje digitale, digiperso, digimoni, a căror existență și esență se suprapun prin limbajul folosit; el ne deconspiră, dar ne și ascunde în același timp. Limbajul ne caracterizează, fără nici o îndoială.

vineri, 7 august 2009

4. Adam and the IQ games


Nu știam mai nimic despre Adam, decât că lucrează la bibliotecă și chiar dacă nu puteam vorbi în direct cu el, eu nu știam prea bine limba lui maternă, iar el nu vorbea nici o iotă din limbile de circulație internațională care se foloseau acolo zi de zi, mi-a făcut totuși o impresie foarte bună. Era drăguț și serviabil, dar cu o veșnică figură întristată și preocupată. Era bun prieten cu un alt funcționar de acolo, poate tot bibliotecar ca și el, dar mai scund și mai îndesat decât Adam însuși, el fiind un bărbat înalt și slab. Erau într-un fel perechea bizară, pe ecran, al lui Oliver Hardy și Stan Laurel.
Era interesant să-i urmăresc discutând, ceea ce am și făcut o dată, când mă alfam în bibliotecă cu treburi de lectură. Ca să descifrez ceva cu înțeles din modul lor de a interacționa, am 'citit' semnele limbajului corporal. Păreau să se înțeleagă foarte bine, ca doi vechi prieteni, care își cunosc toate dedesubturile, ticurile verbale și de gândire, șmecheriile, întorsăturile de frază.Erau foarte animați și aveau o seriozitate atât de mare încât nici nu le-ar fi trecut prin cap că sunt, fără voie, 'filați'.


Casa Retro SRL Bucuresti Romania,Magazin de jucarii online - Logica, gandire, rabdare, joc, jocuri, solitar, fete, baieti, casa retro, adolescenti, adulti, lemn, metal, casse tete, strategie, algoritm, matematica, IQ, inteligenta, ICESTAR ESENTZO ICESTAR ESENTZO

Shared via AddThis

My other window opened to world

Lista mea de bloguri

Digi-titluri