Danuta P. si insusirea timiditatii

Lucra ca bibliotecară la Institutul de Filologie și o simpatizam cu atât mai mult cu cât observam la ea o 'virtute' pe care o avusesem și eu cândva: timiditatea. De ce ar fi timiditatea o virtute? o să mă întrebați. Ei, bine, cred că răspunsul depinde, ca de obicei, de punctul de vedere din care încerci să pătrunzi problema. De altfel, vedeți bine că am pus niște ghilimele tocmai pentru că nici eu nu sunt prea sigură dacă este sau nu așa cum am zis. Totuși, pentru a fi considerată o virtute, timiditatea trebuie să aibă ceva pozitiv în ea însăși atât pentru persoana în cauză, cât și pentru cei din jur. Pentru individul timid denotă o lipsă de încredere în sine, o teamă de cei din jur (apropiată, uneori, de  'sociofobie') și o sfială față de capacitatea proprie de judecată. Imi amintesc de celebrul scriitor al lui 'Aleph' care făcea elogiul timidității într-o conferință despre orbire,  timiditate despre care el însuși credea că este o calitate (nu ne spune de ce) pe când era tânăr, iar la bătrânețe și-a schimbat radical părerea, devenind, deci, dintr-un tânăr timid un bătrân vivace. Trăgând concluziile de rigoare, aș putea susține că tinerețea e a timidității, iar bătrânețea e a siguranței comportamentale, ea fiind dată, de fapt, de factorul 'experiență'.
In măsura în care timiditatea te face să te îndoiești de tine însuți și te stimulează să fii și mai bun decât crezi că ești sau te trage te mânecă discret pentru a te pune să judeci de zece ori un lucru înainte de a te pronunța, atunci cred că este un lucru bun. Și mai poate fi socotită pozitivă, tot în măsura în care se opune tupeului grobian și nesimțirii grosolane ale atâtor ...elefanți care calcă în străchini cu nepăsarea celor ce se cred îndreptățiți să ignore voit sentimentele și emoțiile celorlați.
Dar...
Schimbând perspectiva, nu pot să nu mă gândesc la afirmația lui Baudelaire dintr-un vers celebru: 'Par delicatesse, j'ai perdu ma vie'. In momentul în care timiditatea îți paralizează voința și toate acțiunile ce s-ar naște din ea, atunci ea devine daunătoare pentru omul timid pe care-l face să lâncezească într-o perpetuă smiorcăială de sine depresivă. Deși omul timid este și sensibil și delicat, dacă se menține într-o astfel de postură pașnică și neangajantă, atunci devine victima sigură a tot felul de ipochimene agresive și de o obrăznicie demolatoare.
Timidul se deschide cu greu. E ca un boboc de floare, de care trebuie să ai grijă cu infinită răbdare, ca să se deschidă și să-și dezvăluie comorile sufletești. Un timid are, tocmai din pricinile pozitive enumerate mai sus, o bogăție sufletească și psihică uimitoare.