8. Cayetano din Valladolid

De la el am învățat una dintre cele mai nostime glume legate de specificul onomastic spaniol. Cum știți spaniolii au câte patru nume, de zici că-s moștenitori ai unei dinastii, dintre care: unul este numele de familie al tatălui, al doilea nume este cel de familie al mamei, iar următoarele două (sau numai unul, după caz) sunt prenumele copilului, unul dat de mamă și celalalt de tată. Așa că cineva pe care-l cheamă JUAN ANTONIO LOPEZ GONZALEZ, a moștenit numele de familie ale celor două familii care se reunesc în persoana lui. Ce frumos că, după ce s-a muncit
în durerile facerii, mama își poate pune amprenta legală asupra copilului. A fi purtătorul unui nume de clan matern (în egală măsură în care porți si numele clanului patern) înseamnă că amândoi au drepturi și obligații față de copil și că pot lua măsuri legale spre binele lui, fără să le încurce nimeni ițele cu atitudini adverse. Mama apare ca ființă socială recunoscută prin acest simplu fapt al transmiterii numelui matern. A-ți transmite numele de clan înseamnă, pe de altă parte, o recunoaștere a unui întreg șir de mame, ridicate la rangul de făuritoare de ginte, și nu de obscure genitoare, pierdute în umbra alcovului, a bucătăriei sau a treburilor mărunte și rutinare din gospodărie.
 Nu ca prin alte părți, de pildă, ca pe la noi, unde mama odată ce a dat naștere copilului, el trece, ca ființă socială (cu drepturi protejate prin lege),  în responsabilitatea (discutabilă) a tatălui. Si știți foarte bine, nu trebuie să vă reamintesc eu, că rolul tatălui în viața de zi cu zi și în interacțiunea cotidiană cu copilul se rezumă la adus bani în casă (atunci când îi aduce și nu-i bea, nu-i dă pe jocuri de noroc sau pe întâlniri extraconjugale), plătit facturi și lansat întrebări superficiale despre ce a mai făcut în cursul unei zile. Pe scurt, vorba  lui Caragiale: 'Pupat Piața Independenței'.  Dar când se ivește necesitatea ca mama să ia taurul de coarne, ia-l dacă poți. Legal nu poate face nimic, pentru că nu e reprezentanta, tutorele legal, al copilului, pe care EA și l-a dorit mai mult decât 'însămânțătorul', Ea l-a dus și protejat în carcasa burții: când ți-e rău și ai grețuri; când sângerezi și te temi că-l vei pierde; când mici temeri se transformă în catastrofe și te fac să te scoli  în miez de noapte cu o sudoare rece pe frunte; când te duci cu inima-n dinți la ecografii, rugându-te să-i fie bine micuțului nenăscut; când nu te poți apleca să-ți legi șireturile de la adidași sau baretele de la sandale; când abia mergi, fiindcă ți s-au umflat picioarele, iar spatele te doare necontenit; când nici nu știi pe care parte să te odihnești și să-ți găsești măcar câteva ore liniștea din tot zbuciumul și frământarea legată de viitor: voi fi în stare să-l iubesc, mă voi pricepe să-l îngrijesc și să-l educ, cum va fi viața  mea și a lui, cum va arăta micuțul - va fi întreg...etc, etc.
Ce știu Ei din toate aceste lucruri? Nu știu și nici măcar n-au suficientă imaginație, ca să bănuiască.
Revin la Cayetano, care m-a făcut să mă gândesc la numele date copiilor. Mai în glumă, mai în serios, mi-a spus odată: 'Imaginate que habia en una clase de espanyol un ninyo que se llamaba BENITO BENITO BENITO...!Que dolor de cabeza solamente gritarlo!' Eu am crezut întotdeauna că realitatea depășește de multe ori imaginația omului sau că realitatea e mai neverosimilă decât ficțiunea unui romancier slab, care potrivește detaliile epice, ca să-i iasă niște coincidențe spectaculoase.
Cayetano avea o voce superbă și când avea chef cânta 'sainete' spaniole, un fel de cântece populare glumețe, colinde de Crăciun. Avea o voce de tenor bine articulată, deși nu luase lecții speciale de canto. Făcuse însă școala și seminariul teologal. Avea o soră și o pisică acasă, în Spania.Terminase filologia germană, nu găsise de lucru în țara natală și obținuse, pentru doi ani, un post de educator privat al unui copil cu hadicapuri fizice din Sudul Germaniei. Il apreciam pentru faptul că nu găsea nici o muncă sub demnitatea lui. Ii plăcea să muncească și, din cauză că era puțin cam solitar, avea obiceiul de a dialoga cu sine însuși, cam cum făcea bâtrânul pescar al lui Hemingway, plecat pe mare să prindă peștele cel uriaș. Si, de fapt, cum fac toți cei care trăiesc perioade lungi singuri....Insă nu cânta prea des. Era cam irascibil și orice aluzie făcea vreun conațional, oricât de vagă și nesubstanțială, (și mă refer la Antonio, discjocheiul prezentat deja) la capacitățile lui de procreere, la masculinitatea lui, care însemna, în fond, transmiterea eredității, îl făcea să spumege de furie. N-aveai ce-i face în asemenea momente, trebuia să-l lași în pace, până la epuizarea mâniei.