Din nou Cayetano

Imi plăcea de el fiindcă avea o calitate rară la bărbați (cu excepția celor care nu practică meseria...ascultatului, cum ar fi preoții și spionii): știa să asculte și nu aveai deloc impresia că nu participă la comunicare. Vorbeam tot timpul verzi și uscate, râdeam unul de altul uneori cu maliție, alteori cu bonomie. El râdea de...limba română, care era, o spunea glumind, o limbă slavă, căci iată: '? Como dices a la 'nieve' en rumano? me preguntaba ello. 'Zăpadă', contestaba yo y anadiaba: 'Pero, de vez en cuando, utilizamos tambien la palabra 'nea' que es de origen latino y mas poetica'. 'Sea como dices, pero creo que lo mas frecuente es 'zapada', no es asi?' Și văzând cum mă încruntam, căci nu-mi convenea să fim făcuți...slavi, de unul care avea tenul alb al vikingilor din nord și scăpase ca prin miracol de amprenta maură asupra feței lui (majoritatea spaniolilor pe care-i întâlnisem aveau fața tuciurie, măslinie, a neamului arab cu care se amestecaseră cândva), izbucnea într-un râs șmecheresc, ca și cum mi-ar fi dat cu tilfa. Și apoi era rândul meu să râd de el, în fața mirărilor exprimate cu glas tare referitoare la cât de nedreptățiți sunt ei spaniolii de opinia internațională, având în vedere cât de cumsecade sunt și cât umanitarism zace în ei, ei, care n-au asuprit pe nimeni, niciodată...Săream ca arsă și-ncepeam să-i enumăr capetele de acuzare cele mai vestite și pe care părea că le ignoră cu bunăștiință: masacrul conchistadorilor spanioli asupra populației băștinașe, a aztecilor și incașilor, din vremea primelor descoperiri teritoriale: Hernando Cortes și Francisco Pizarro etc La asta, era rândul lui să încrunte din sprâncene, iar eu râdeam de mă prăpădeam în fața bosumflării lui, deh, nu mai putea poza și nu mai putea să-și dea aere de mare civilizat în fața mea, care veneam, chipurile!, din sălbăticia și barbaria ținutului scitic.

http://sites.google.com/site/luanaaldor/paginadepornire

http://sites.google.com/site/luanaaldor/paginadepornire
What means to be child: his behaviour, his thoughts, his hobbies, his questions. Psychological approach of children and a point of view from inside.

Celine - o călătorie la capătul anorexiei

Era o franțuzoaică micuță și subțirică, simpatică foc, fără fumuri de mare locuitoare a țării hexagonului. Era de loc din Bretania și avea acasă o grămadă de pisici, punct la care am subscris imediat cu elan. Era atât de minionă și fragilă, croită pe calapodul unei miniaturi prețioase lucrată cu  migală și cred că ea ar fi intrat pe urechea acului din poveștile arabe despre cămile, derviși și djini. Mă uimea tiparul acestei 'croieli', cu atât mai mult cu cât se opunea celui din care eram eu, așa încât am devenit imediat prietene la cataramă, justificând aserțiunea care vorbește despre uniunea contrariilor. Odată, am întrebat-o ce mănâncă, fiindcă ori de câte ori ne întâlneam, uimirea mea suia, într-un crescendo, spre stupoare, văzându-i puținătatea trupului și întrebându-mă în secret dacă o ființă atât de diafană, cum trebuie că au fost elfii din mitologiile nordice, se mai hrănește și cu altceva decât cu aer. 'N-am mâncat nimic azi ', îmi zicea. 'Și nu ți-e foame?', mă miram eu de pe poziția unei mâncăcioase.  'Deloc', îmi surâdea ea vag încurcată.
Și ca să-mi dovedească că, totuși, nu face parte dintre făpturile aeriene pomenite și că știe ce înseamnă mâncarea solidă, am intrat împreună într-o cofetărie, de unde a luat un pumn de cornulețe (prăjiturile și dulciurile pregătite în bucătăria leșească sunt vestite) cu nucă: pe unul și l-a reținut, l-a ciugulit un pic, și apoi mi-a zis că s-a săturat, iar pe restul mi le-a pus mie în palmă.
De unde să știu eu pe atunci că există și oameni ce suferă de inedia sau care practică acest lucru ca pe un stil de viață sau ca pe o credință, dacă viață se poate numi, faptul de a nu mânca și a nu bea nimic, nici măcar apă?!? Hindușii cred că asceții trăiesc numai din forța lor vitală (prana) și n-au nevoie de mâncare și nici  măcar de apă...Ca un fel de Budha.
Poate că Celine era un budha feminin.

9. Cayetano...iarna

Pe vremea lui Balzac, acum aproape două secole, era la modă o teorie (nu se știe nici azi cât de științifică, dar epistemologia științei a pierdut mult teren) despre corespondența dintre elementele feței, ale unei fizionomii, nas, buze, frunte, obraji, ochi, urechi și tipul de om pe care îl dezvăluie acestea. Balzac a fost influențat de această teorie și chiar din primul său roman, 'Les chouans' (ȘUANII), dezvăluie în portretizările pe care le face personajelor sale aceste corespondențe. Ceva asemănător teoretizează și Cezar Petrescu în romanul său romanțat despre viața lui Eminescu. Parafrazându-l el spune cam așa: jumătatea de sus a feței de la vârful nasului spre creștet reprezintă spiritualitatea omului, intelectul, iar partea inferioară de la nas la bărbie semnalizează despre trup, senzualitate. 'Trupul - fratele nostru porcul' - vorba lui Constantin Noica.
Teoria purta numele de frenologie în timpul lui Honore și etimologic vorbind e o...să-i zicem știință despre mărimea frunții, a calotei capului și, implicit, a dimensiunii creierului.
O frunte mare și lată, va fi semnul unui gânditor profund. Niște buze groase - marca unei persoane hedoniste, dedicată șieși, egocentristă și urmărind satisfacerea propriilor plăceri.
Ați zice că e neserios să te iei  după astfel de judecăți și tipologii umane cam abracadabrante.
DAR - de curând am dat peste un manual de criminalistică pe care l-am răsfoit cu mare curiozitate și citit pe alocuri. Peste ce credeți că am dat la capitolul ...fizionomii de criminali și descrieri de semnalmente tipice clasei? Peste frenologia de acum aproximativ 200 de ani, din vremea creatorului lui Eugenie Grandet!

8. Cayetano din Valladolid

De la el am învățat una dintre cele mai nostime glume legate de specificul onomastic spaniol. Cum știți spaniolii au câte patru nume, de zici că-s moștenitori ai unei dinastii, dintre care: unul este numele de familie al tatălui, al doilea nume este cel de familie al mamei, iar următoarele două (sau numai unul, după caz) sunt prenumele copilului, unul dat de mamă și celalalt de tată. Așa că cineva pe care-l cheamă JUAN ANTONIO LOPEZ GONZALEZ, a moștenit numele de familie ale celor două familii care se reunesc în persoana lui. Ce frumos că, după ce s-a muncit
în durerile facerii, mama își poate pune amprenta legală asupra copilului. A fi purtătorul unui nume de clan matern (în egală măsură în care porți si numele clanului patern) înseamnă că amândoi au drepturi și obligații față de copil și că pot lua măsuri legale spre binele lui, fără să le încurce nimeni ițele cu atitudini adverse. Mama apare ca ființă socială recunoscută prin acest simplu fapt al transmiterii numelui matern. A-ți transmite numele de clan înseamnă, pe de altă parte, o recunoaștere a unui întreg șir de mame, ridicate la rangul de făuritoare de ginte, și nu de obscure genitoare, pierdute în umbra alcovului, a bucătăriei sau a treburilor mărunte și rutinare din gospodărie.
 Nu ca prin alte părți, de pildă, ca pe la noi, unde mama odată ce a dat naștere copilului, el trece, ca ființă socială (cu drepturi protejate prin lege),  în responsabilitatea (discutabilă) a tatălui. Si știți foarte bine, nu trebuie să vă reamintesc eu, că rolul tatălui în viața de zi cu zi și în interacțiunea cotidiană cu copilul se rezumă la adus bani în casă (atunci când îi aduce și nu-i bea, nu-i dă pe jocuri de noroc sau pe întâlniri extraconjugale), plătit facturi și lansat întrebări superficiale despre ce a mai făcut în cursul unei zile. Pe scurt, vorba  lui Caragiale: 'Pupat Piața Independenței'.  Dar când se ivește necesitatea ca mama să ia taurul de coarne, ia-l dacă poți. Legal nu poate face nimic, pentru că nu e reprezentanta, tutorele legal, al copilului, pe care EA și l-a dorit mai mult decât 'însămânțătorul', Ea l-a dus și protejat în carcasa burții: când ți-e rău și ai grețuri; când sângerezi și te temi că-l vei pierde; când mici temeri se transformă în catastrofe și te fac să te scoli  în miez de noapte cu o sudoare rece pe frunte; când te duci cu inima-n dinți la ecografii, rugându-te să-i fie bine micuțului nenăscut; când nu te poți apleca să-ți legi șireturile de la adidași sau baretele de la sandale; când abia mergi, fiindcă ți s-au umflat picioarele, iar spatele te doare necontenit; când nici nu știi pe care parte să te odihnești și să-ți găsești măcar câteva ore liniștea din tot zbuciumul și frământarea legată de viitor: voi fi în stare să-l iubesc, mă voi pricepe să-l îngrijesc și să-l educ, cum va fi viața  mea și a lui, cum va arăta micuțul - va fi întreg...etc, etc.
Ce știu Ei din toate aceste lucruri? Nu știu și nici măcar n-au suficientă imaginație, ca să bănuiască.
Revin la Cayetano, care m-a făcut să mă gândesc la numele date copiilor. Mai în glumă, mai în serios, mi-a spus odată: 'Imaginate que habia en una clase de espanyol un ninyo que se llamaba BENITO BENITO BENITO...!Que dolor de cabeza solamente gritarlo!' Eu am crezut întotdeauna că realitatea depășește de multe ori imaginația omului sau că realitatea e mai neverosimilă decât ficțiunea unui romancier slab, care potrivește detaliile epice, ca să-i iasă niște coincidențe spectaculoase.
Cayetano avea o voce superbă și când avea chef cânta 'sainete' spaniole, un fel de cântece populare glumețe, colinde de Crăciun. Avea o voce de tenor bine articulată, deși nu luase lecții speciale de canto. Făcuse însă școala și seminariul teologal. Avea o soră și o pisică acasă, în Spania.Terminase filologia germană, nu găsise de lucru în țara natală și obținuse, pentru doi ani, un post de educator privat al unui copil cu hadicapuri fizice din Sudul Germaniei. Il apreciam pentru faptul că nu găsea nici o muncă sub demnitatea lui. Ii plăcea să muncească și, din cauză că era puțin cam solitar, avea obiceiul de a dialoga cu sine însuși, cam cum făcea bâtrânul pescar al lui Hemingway, plecat pe mare să prindă peștele cel uriaș. Si, de fapt, cum fac toți cei care trăiesc perioade lungi singuri....Insă nu cânta prea des. Era cam irascibil și orice aluzie făcea vreun conațional, oricât de vagă și nesubstanțială, (și mă refer la Antonio, discjocheiul prezentat deja) la capacitățile lui de procreere, la masculinitatea lui, care însemna, în fond, transmiterea eredității, îl făcea să spumege de furie. N-aveai ce-i face în asemenea momente, trebuia să-l lași în pace, până la epuizarea mâniei.

7. Antonio Lopez

Mi-a plăcut de prima dată când l-am văzut. Antonio. Era din Almeria, sudul Spaniei. Cunoștea o limbă care mie mi s-a părut dintotdeauna grea,germana, asta poate pentru că ai mei m-au chinuit din fragedă pruncie cu ea, am avut chiar și un repetitor, un domn chiar de atunci în vârstă, dar în ciuda ei (nu era ca toți bătrânii care pe măsură ce se apropie de anii și mai înaintați ai senectuții, se micșorează, se îndoaie spre pământ, ca niște flori ofilite) era foarte înalt. Indiferent de faptul că eram mică, aveam opt ani, tot am realizat că profesorul meu era peste măsură de înalt: ocupa toată ușa,ba chiar mai rămânea ceva din cap pe dinafară, trebuia să se aplece când pășea în interior. Era tobă de carte și nu prea știa să predea unui copil. De la el nu mi-au rămas, din germană, decât niște paradigme înfiorătoare de conjugări de verbe, lungi ca niște zile de post, la conjunctiv și niște reguli. Se străduia, săracul, să mă învețe, dar habar nu avea cum să facă atrăgătoare limba unui copil de opt ani. Ce-mi trebuia mie să știu pe de rost când și cum să aplic nu'ș'ce regulă gramaticală, când abia de deschideam gura în română?
Antonio era sociabil și descurcăreț, contrar opiniei care pretinde ca un intelectual pierdut în sferele înalte ale gândirii să fie inapt pentru partea socială a vieții. Invățase atât de bine limba polonă, încât era unul dintre puținii care aveau două slujbe, chiar străin fiind în oraș: una la Universitate (obținut printr-un contract bilateral universitar între cele două țări, la nivel de minister) și a doua ca DJ într-o discotecă studențească, Pub Academicki, unde îl găseai aproape seară de seară. Era un meloman veritabil, îndrăgostit nu de toate stilurile muzicale, ci de muzica bună cele bune. Pe el, de pildă, nu l-aș fi văzut punând lălăitele manele (ca stil...muzical), la cererea auditoriului și dansatorilor. Simpatic, flexibil, comunicativ, a fost primul care a deschis ușa lumii occidentale pentru mine, invitandu-ne să-i vedem camera și deci să aflăm ceva despre sinele lui, dacă este adevărat că o cameră reprezintă personalitatea locuitorului ei.
Serile studențești în care punea el muzică de la pupitrul de DJ culminau, nu stiu cum se face, cu melodia cunoscută, de lansare, a lui Antonio Banderas: 'Baila morena, baila morena/ Ay la morena de mi corazon...'

6. Arthur Steplewski si chinezii

Profesor de limba polonă pentru străini. Se confrunta cu aceeași (veșnică) problemă ca a tuturor profesorilor de limbi străine, care trebuie să-și vadă limba maternă în mod obiectiv cu toate greutățile ce le implică pentru non-nativi. Lucru destul de greu de realizat, pentru că asta cere să ieși din tine, să te ec-staziezi (în sens etimolgic vorbind, cel pe care l-am auzit pentru prima dată din gura unui fost profesor de-al meu de la Universitate, Radu Toma). Iar asta n-o poți face așa ușor, decât după niște ani de experiență în care te confrunți cu tot felul de vorbitori, care doresc să-ți invețe limba, dar care au propriile lor obstacole de înțelegere.
Fusese în China și predase limba polonă chinezilor. Chinezii ăștia sunt ubicui, ați observat? S-au împrăștiat ca semnițele unei păpădii suflate de vânt și s-au perfecționat pe locurile unde au prins rădăcini și pe care, să fiți siguri de asta, le-au studiat bine, cu defecte și calități, înainte de a se hotărî să le colonizeze. Au devenit o putere comercială și cum o dai, cu o cotești, tot peste produsele lor nimerești: în materie de îmbrăcăminte, de produse eletrocasnice, de încălțăminte, de obiecte decorative - totul este ieftin, făcut cu economie de materii prime, randament productiv mare prin exploatarea unei mâini de lucru la negru și, uneori, rezultatele fiind de o calitate remarcabilă.
I se vedea uneori plictiseala, la ore. Treceau minute bune până să avansăm spre ceva nou, spre altceva. Băteam apa-n piuă, stând să ascultăm pe unul mai semeț, cum lega fraze de începător în limba lui Witold Gombrowicz și a Slawomir lui Mrozek.
Erau mai bune cursurile de engleză, unde mă duceam din plăcere, pacat doar că am aflat prea târziu de ele. Ce diferență! Unul se pregătea, celălalt nu. Unul avea interes și pasiune - vizibile în felul cum decurgea ora, celălalt - nu, nimic, nici unul.
http://tagore6699.wordpress.com/

Shared via AddThis

5. Me

Cum aș putea să mă prezint și să mă definesc, din moment dat ce acum mă caut tocmai pentru a mă cunoaște și delimita mai bine? Si nu aș putea vorbi prea mult despre mine însămi, deoarece am credința că omul se prezintă mai grăitor prin ceea ce face și prin ceea ce rodește, în sens biblic - dacă vreți . A zice că ești ceea ce ești nu reprezintă o dovadă, o autentificare în planul realului, ci doar o construire în planul limbajului. De aceea devine și periculos: nu avem la îndemână decât limbajul, limbajele (de programare de exemplu), pentru a ne lupta și a ne cunoaște, cine nu face analize corecte și critice, rămâne păcălit și în margine. Până una, alta, cu toții suntem aici, în mediul virtual, ființe de (și ale) limbaj(ului) și nu și ale realității. Până la autentificarea cerută de realitate, limbajul ne compune și descompune. Pentru a exista aici, în lumea digitală, trebuie să hrănim (to feed) constant conținutul paginilor în spatele cărora se ascunde identitatea noastră. Vă amintiți ce ni se spunea la școală, la orele de română? 'Caracterizați personajul prin limbaj!' Ei, bine, aici suntem cu toții personaje digitale, digiperso, digimoni, a căror existență și esență se suprapun prin limbajul folosit; el ne deconspiră, dar ne și ascunde în același timp. Limbajul ne caracterizează, fără nici o îndoială.

4. Adam and the IQ games

Nu știam mai nimic despre Adam, decât că lucrează la bibliotecă și chiar dacă nu puteam vorbi în direct cu el, eu nu știam prea bine limba lui maternă, iar el nu vorbea nici o iotă din limbile de circulație internațională care se foloseau acolo zi de zi, mi-a făcut totuși o impresie foarte bună. Era drăguț și serviabil, dar cu o veșnică figură întristată și preocupată. Era bun prieten cu un alt funcționar de acolo, poate tot bibliotecar ca și el, dar mai scund și mai îndesat decât Adam însuși, el fiind un bărbat înalt și slab. Erau într-un fel perechea bizară, pe ecran, al lui Oliver Hardy și Stan Laurel.
Era interesant să-i urmăresc discutând, ceea ce am și făcut o dată, când mă alfam în bibliotecă cu treburi de lectură. Ca să descifrez ceva cu înțeles din modul lor de a interacționa, am 'citit' semnele limbajului corporal. Păreau să se înțeleagă foarte bine, ca doi vechi prieteni, care își cunosc toate dedesubturile, ticurile verbale și de gândire, șmecheriile, întorsăturile de frază.Erau foarte animați și aveau o seriozitate atât de mare încât nici nu le-ar fi trecut prin cap că sunt, fără voie, 'filați'.


Casa Retro SRL Bucuresti Romania,Magazin de jucarii online - Logica, gandire, rabdare, joc, jocuri, solitar, fete, baieti, casa retro, adolescenti, adulti, lemn, metal, casse tete, strategie, algoritm, matematica, IQ, inteligenta, ICESTAR ESENTZO ICESTAR ESENTZO

Shared via AddThis

3. Capete de baiat

Incep să înțeleg cum de este atât de greu să desenezi copii și chiar să desenezi ca un copil. Eugene Ionesco reușea. I-ați văzut desenele? Dar pe copiii lui Velasquez ori ai lui Caravaggio? Ca să nu mai vorbesc de cei ai lui Gainsborough?
Ei, bine, ori de câte ori am încercat, nu am izbutit să surprind prospețimea și inocența fețelor lor, deși nu toți au aceste caracteristici. Vă amintiți 'Las Meninas' al lui Velasquez? Prim planul tabloului este ocupat de o fetiță, infanta, în apropierea căreia se află un bufon pitic și un câine. Examinând puțin expresia feței ei, mă întreb câtă inocență, în sensul de necunoaștere, am mai putea spune că are. O fetiță cam de aceeași vârstă cu ea, dar aflată la poalele piramidei sociale, unde ambianța este cea de muncă trudnică, violență, agresivitate,dintr-o familie al cărei unic scop este supraviețuirea, este oare mai inocentă decât infanta?
Oricum, suntem obișnuiți să considerăm că inocența este caracteristica cea mai importantă a unui copil și nimeni nu s-ar gândi să-l asocieze cu 'perversitatea' sau 'răutatea voluntară și programatică'. Legat de ceea ce spun acum, fac un salt ușor de la desen/ pictură la literatură, pentru a aduce în prim plan o mică scriere a lui Mario Vargas Llosa, 'Elogiul mamei vitrege', unde, în mod neobișnuit și șocant, personajul mamei vitrege, al adultului deci, este cel binevoitor, cald și inocent, inocență de adult care decurge tocmai din imposibilitatea adultului de a întrevedea măcar urma unei răutăți vicioase în ființa gingașă a unui copil. Este reabilitată moral tocmai mama vitregă, acest personaj negativ și cal de bătaie al atâtor basme (din toate literaturile lumii, dintre care mai cunoscut este cel al lui 'Hansel și Gretel'). Iar copilul, un băiețel de nouă-zece ani, este...cutia cu suprize: de o răutate mefistofelică, hotărât să uneltească și să bage intrigi sub înfățișarea inocenței pe care n-o poți nici măcar bănui. Asta da, lovitură de teatru!

Capete de baiat

3. A beautiful woman

Credeam într-o vreme că frumusețea e mai ușor de surprins decât caracteristicul (ceea ce este specific și definitoriu pentru o fizionomie), urâtul, caricatura. Dar a trecut o altă vreme până să-mi dau seama că nici frumusețea nu e atât de ușor de fixat în pulsația unui desen. Mai întâi, pentru că un desenator este un pătrunzător și fin observator al trăsăturilor fizionomiei umane, el poate face, în virtualitatea unui gând nerostit, paralelisme între fizionomii animaliere și fizionomii umane, o corespondeță care există dintotdeauna. Pe ea, se bazează, în mare, și corespodențele semnelor zodiacale și lucru curios, m-am întrebat cum de harta cerească reproduce, grosso modo, repere ale naturii pământului și credințele spirituale din mituri. Interesant amestec de simboluri zodiacale care reunesc cele patru elemente fundamentale ale formării materiei - apa, focul, pământul și aerul. Ele sunt atât complementare, cât și antitetice, dar se și grupează supunându-se unui criteriu definitoriu. Animale de pământ (capricornul, taurul), de foc (leul, berbecul)și de apă, acvatice, (racul, peștii, scorpionul), se combină cu reprezentări mitice omenești, precum 'gemenii', 'săgetătorul', 'fecioara', 'balanța', care sunt simboluri ale aerului. Acest tip de distribuție cuaternară era curentă în Evul Mediu și fiecărui element material indispensabil vieții îi era asociat niște caracteristici de temperament, caracter și conduită. Acestora li s-au adăugat anumiți cuantificatori verbali (sau indicatori de acțiuni umane, știut fiind că fără 'Verb'nimic nu există) adică ce face și ce nu face categoria respectivă de oameni clasificați conform simbolului. Un exemplu: Fecioara - semn de pământ, va avea simț practic și critic, pătrunzător spirit de observație de unde decurge un deranjant simț critic - și mai puțin autocritic, desigur. Dar, spuneți-mi, oare criticii adevărați nu se selectează dintre cei mai buni observatori ai fenomenelor, că acestea sunt sportive, politice, literare, istorice etc? Cee ce i se poate reproșa acestui zodiac este prea larga pălărie a simbolului sub care se includ nenumărate individualități, toate născute, să zicem, în zodia Leului, toate persoane dinamice, energice, simpatice (mai mult sau mai puțin), cuceritoare (pe ideea că și leul este un cuceritor), luptătoare, cu dezvoltat simț al posesiei și, chiar, geloziei (să amintim oare că un singur mascul leu e stăpân absolut peste 7-8 leoaice, care îi vânează și îi cresc progeniturile?). Si întrebarea pe care și-o pune fiecare, dintre cei neîncrezători în justețea unor astfel de caracterizări zodiacale, 'eu ce am deosebit, în personalitate, în destin, în viață, dacă mă înglobez în mulțimea zisă 'leu' alături de alte 10 milioane de oameni'??? Nimeni nu dorește să fie doar o 'pietricică' dintr-o mulțime, vrea să fie 'ăl mai...' și 'ăl mai...', ce mai aspirația spre unicitate a vremurilor noastre este reprezentată și de această năvalnică răbufnire de ...individualități creatoare, ce se vor prezenta, vor juca (diferite comedii), își vor da în petic cu multiplele talente ce le posedă sau, pur și simplu, vor căuta să-ți acroșeze atenția cumva, cu ceva de vânzare sau de ...creație originală...
De aceea, e greu să prindem frumusețea azi mai mult ca niciodată în vremuri apuse. Atunci canoanele erau clare, acum canoanele însele sunt puse sub semnul dubiului,iar noțiunea de frumusețe este destul de elastică, ca să includă cunoscuta simetrie și armonie clascică, dar și asimetria provocatoare a unui nas acvilin ori a unor ochi ciacâri sau a unor buze groase. Astăzi nimeni nu se mai mulțumește cu frumusețea caucaziană, a rasei albe, ci caută mai dinadins frumuseți provocatoare și puțin obișnuite arealului cotidian de viețuire, frumuseți cum ar fi cele din țările orientale (China, Japonia), africane sau arabe. Cu cât omul este mai exotic și mai îndepărtat de tiparele obișnuite, cu atât mai atrăgător devine!
Aveam, de pildă, credința că e imposibil să găsești un indian/ indiancă cu ochi albaștri și, să zicem, un iranian cu ochi verzi. Ce dezamăgire plăcută, dacă pot spune așa! Nu numai că le-am văzut aievea aceste întruchipări ale unor fizionomii...de vis, ireale, care mi-au dat fiori dulci pe șira spinării, dar m-au și lăsat mută de admirație.

2. Andrea del Puglia

Andrea din sudul Italiei, era un student eminent dintr-un an terminal, venit să predea limba italiană studenților de la Institut, în cadrul bursei Erasmus Avea un nu știu ce, care-l făcea să fie bun confident al colegelor sale, venite din patru colțuri ale lumi. In tovărășia lui, nu exista acea crispare involuntară a femininului care dorește să placă sau care este în alertă din pricină că se simte observată, cântărită, judecată, evaluată. Fetele/ femeile se simțeau bine în largul lor când îi vorbeau, se destăinuiau cu ușurință, plănuiau împreună cu interlocutorul tot felul de ...ieșiri în oraș, întâlniri de grup la disco, un bar sau la o berărie. Stia să asculte,calitate feminină prin excelență, și opina asupra celor discutate din perspectivă masculină, ceea ce era socotit un mare atu, ca un fel de breșă ascunsă în tabară adversă. M-am întrebat dacă nu era cumva vreun andre-gide sau un oscar-wilde rătăcit printre 'oițele domnului', căci ori de câte ori îl căutai, era alături de vreo frumoasă sau drăguță...O să-mi ziceți că avea succes la femei, dar mișcările unduioase ale trupului, delicatețea comportamentului, gesticulația de aripi a mâinilor, modul în care ședea picior peste picior și nu cu crăcanele picioarelor desfăcute larg (bărbătește), mă făceau să cred că se simțea 'de-a noastră'.
Mi-a rămas în minte în special titlul unui cântec popular, care, spunea el, se cânta în regiunea lui natală, Puglia (se află chiar în tocul cizmei italice) și care avea titlul următor: 'Ruschita del mare' (se pronunță: Rușita...) și care mi-a amintit, printr-o cvasiomonimie fonetică, de o stradă din capitala românimii - Rușchița, plină primăvara de tufe de liliac în floare. Sau se zice 'lilieci în floare'?

Privire de ansamblu

 

Reprezintă un colaj format din toate cele aproximativ treizeci de desene în creion și mină, realizate în 2003, din martie până în mai. O viziune de ansamblul care se deschide spre detaliu, iar elementele componente transmit fludiditate întregului.Au fost realizate pe parcursul a câtorva luni de primăvară ale anului 2003, în liniștea unei camere de hotel, aflat la marginea orașului străin, unde îmi făceam veacul, cu treburi, pe atunci. Dar unele zile erau atât de pustii, eram sătulă să tot citesc și să studiez, ba limbile străine, ba cărțile, încât simțeam nevoia unei alte exprimări. Acesta este rezultatul. S-a organizat o expoziție la universitate, cu toți cei 'instantaneizați' de mine și toți s-au recunoscut în ele. E semn bun? E semn rău? Am admirat întotdeauna capacitatea unor desenatori, cum ar fi Picasso sau Toulouse Lautrec, de a trasa din câteva linii simple, stilizate, un potret complet. Nu este cazul aici. Poate am să reușesc să reproduc o imagine văzută mai demult într-o expoziție la galeria Siameza din...Ilariopolis, ca să vă dați seama la ce mă refer. De fapt, în economia și simplitatea liniilor, se ascunde fascinanta putere de a reproduce esențele, cam în stilul arhicunoscut al lui Brâncuși. (ii)

1. My dear Alexandra

Sigur că aș putea să vă fac o scurtă prezentare a persoanei, dar cred că o parte din calitățile unui bun desen răsar, ca niște mlădițe fragede, chiar din calitatea executării lui. De multe ori, ce este și cum este omul imortalizat - se vede din desen. Sau ar trebui să se vadă. Dacă se pot deduce cel puțin trei sau patru trăsături distincte și reale ale comportamentului și firii portretizatului, atunci - desenul și-a atins menirea. De ce trei și nu mai multe, chiar cinci? Pentru că, de obicei, ți se cer într-un chestionar asupra personalității, să te definești din trei cuvinte, trei calități și trei defecte. Tu te vezi cu mai multe calități și cu mai puține defecte, dar, mă rog, trebuie să alegi cu atenție calitățile, ca să nu mai vorbim de cât de atent trebuie să fii cu enumerarea defectelor. De pildă, dacă zici "încăpățânat" poate să fie atât o calitate, cât și un defect, depinde din ce punct de vedere privești. Este o calitate în măsura în care nu te dai bătut și insiști să continui o activitate, în ciuda repetatelor dificultăți și ale sfaturilor contrare. Dacă tu crezi în ceea ce faci, atunci insistența, încăpățânarea, te ajută să-ți atingi scopul final. Dar este și defect, dacă te bazezi pe eroare, pe falsitate, și nu-ți dai seama, dar continui să-ți construiești atitudinea, ignorând bunele sfaturi ale celor din jur. Incăpățânarea se naște, cred eu, în cei care au personalitate și pe care ceilalți din jur, cu și mai puternice personalități, îl tracasează și pisează, îl constrâng și înfrâng să facă cum vor ei...Ei, bine așa, sigur, nu merge. Cel constrâns va reacționa instinctiv prin obtuzitate și impermeabilitate, își va astupa urechile, aplecând pavilioanele urechilor și facându-le dop pentru intrările sonore către timpan.
Revenind acum la arta portretului.
Desenul ar trebui sa stârnească în noi și o anumită reacție față de persoana reprezentată. O reacție de simpatie, de admirație, de oroare, de compătimire etc, iată câteva din atitudinile posibile ale unui privitor neutru, neimplicat. Sau pur și simplu să ne facă să contemplăm puritatea liniilor, vigoarea și precizia detaliilor.