Justyna

      Dacă eroinele lui Turgheniev, de o frumusețe vaporoasă și delicată, inteligente, modeste, harnice, tari în virtute și în spirit, ar fi coborât în lumea reală din paginile romanelor lui, cel puțin una dintre ele ar fi arătat exact ca  Justyna. Mă voi strădui să-mi găsesc cuvintele pentru a o descrie, acele cuvinte care nu se pot naște în fața măreției, pentru că ea, măreția,  te lasă mut.
     Mai curând îmi vine a crede că, nu știu cum, Turgheniev a întâlnit-o, cu un secol în urmă, și s-a insiprat, văzând-o. E dovada cea mai clară că realitatea ne inspiră și că, de nenumărate ori, depășește cea mai bogată imaginație.
     Este un suflet mare, cum puține sunt. Este un om de cuvânt și loial, cum, iarăși, și mai puțini sunt. Este plină de calități, de virtuți, și dacă va fi având defecte, eu nu știu care îi sunt, eu nu i-am găsit niciunul.
    Perla din scoică nu se vede din primul foc: te uiți și vezi doar o scoică ca oricare alta, în culori nu prea vii, alb, cenușiu, verzui, cu striațiile circulare obișnuite. Ai putea trece mai departe, la altă scoică, dar ochii ei de un albastru luminos, 'ochi mierâi' cum ar zice bunica mea din Ardeal, te rețin și-ți râcâie stratul de indiferență: sunt ochi clari ca apele mărilor din sud cu irizări solare, iar zâmbetul este luminos, reținut și misterios, în același timp. Rar am auzit-o râzând cu poftă. Privirea ei te trimite la perlele din scoică. Pentru că, să fim înțeleși, e o scoică care produce în continuare perle și nu face parte nicidecum din rândul celor care se mulțumesc doar cu una.