Madona maramureseana

   Este una dintre cele mai frumoase picturi ale maestrului Constantin Dipşe şi, precum orice alt obiect de o frumuseţe copleşitoare pe care-l contempli şi căruia îi dai târcoale pentru a-i admira rotunjimile, îmbinările, selecţiile şi pentru a-i înţelege resorturile creatoare ascunse privirii inocente, el îţi stârneşte o oarecare sfială, datorată măreţiei. Şi spun acest lucru fără sfială: Madona Maramureşeană este o capodoperă. Este o capodoperă pe care am admirat-o în mărime naturală (aproape cât un stat de om), în expoziţia „Esenţe”, organizată în prezenţa artistului nonagenar, în iunie/iulie 2009 în sala „Gh. Focşa” de la Muzeul Naţional al Satului din Bucureşti.

      Chiar dacă inocenţa privirii îmi lipseşte, fapt ce mă include în categoria contemplatorului profesionist, nu-mi lipseşte prospeţimea percepţiei. De aceea, voi încerca printr-un discurs descriptiv şi argumentativ, să decodific, pe cât îmi stă în putinţă, estetica Madonei Maramureşene pe care o propun într-o primă lectură picturală.

     Tema religioasă este tratată laic, căci pictorul abordează sacrul într-un mod aparent profan, dând Fecioarei cu Pruncul înfăţişarea unei ţărănci din Maramureş. Dar câţi pictori de dinaintea lui, chiar din vechime, nu au făcut oare acelaşi lucru, preluând chipul Mamei şi al Pruncului din preajma vieţuirii lor? De fapt, se petrece o hierofanie, o sacralizare a unui chip din viaţa de zi cu zi. E felul pictorului de a spune că femeia din viaţa lui, poate soţia şi, poate, copilul lui, fac parte din Trinitatea divină; îi preamăreşte ca pe acea Fecioară cu Pruncul. In fond, fiecare mamă, repetă la infinit istoria sacră a Maicii Domnului. Particularul devine astfel, Universal.
    În pictura lui C. Dipşe, Mama, şezând, îşi ţine Pruncul în poală, cu mâna dreaptă ca suport, iar cu mâna stângă, cea a inimii, susţine mâna stângă a pruncului, aşezată delicat în palma ei. Este semnul unei rezonanţe delicate între bătăile inimilor lor, cu atât mai mult cu cât copilul este aşezat pe partea stângă a corpului matern. Apropierea obrajilor o regăsim în arta renascentistă (ca la Filippo Lippi, de exemplu) şi chiar în cea bizantină (ştiut fiind că spre deosebire de icoanele catolice, în cele bizantine e permisă reducerea distanţei dintre Mamă şi Fiu). Prin această îngemănare a obrajilor, în pictura lui C. Dipşe, jumătate din faţa Mamei dispare în umbra celei a Pruncului. Copilul Divin caută ochii materni, fără să-i întâlnească în raza privirii lui, căci pleoapele Mamei sunt pe jumătate lăsate, poate sub povara viziunii unui destin ce se împlineşte cu multă durere.

      Monumentală, deoarece ocupă aproape trei sferturi din dimensiunea tabloului, Madona este îmbrăcată într-o ie albă, închisă la gât, cu mâneci lungi şi bufante, şi, pe alocuri, cu irizări roz, ce corespund simfonic, carnaţiei rozalii a pruncului ce stă în poala ei, dar şi culorilor complementare rozului (mov sau lila) din motivele decorative ale covoraşului, plasat în partea de jos a tabloului. În fota pe care o poartă, ea însăşi ocupând un mare spaţiu pictural, sunt alternate albastrul (culoare a creaţiei dar şi a imaginaţiei, a divinităţii, dar şi a visului) şi roşul (culoare a vieţii, dar şi a morţii, a patimii, dar şi a pătimirii), culori primare ce se regăsesc, în diferite nuanțe sau valori tonale derivate din acestea (grena, mov), în formele decorative din fundal. Pictorul are o preferinţă marcată pentru culorile esenţiale pure, aproape cristaline (albastrul, roşul, galbenul), pe care le întinde pe pânză printr-o tuşă liniară, amplă, egală. În modul cum întinde culoarea pe pânză, artistul se detaşează aici de impresionismul maestrului său, Nicolae Dărăscu, şi de tuşele foviste ale pictorului Camil Ressu (cum se poate vedea în „Moară în peisaj”), un alt spirit tutelar al lui Constantin Dipşe, din perioada studiilor sale. În modul cum concepe relaţia sa cu aplicarea culorilor, C. Dipşe este mai curând un Gaugin român (şi mă gândesc mai ales tablourile sale cu motive florale). Deseori, culorile din pictura sa creează, prin alăturare, iluziile optice cromatice, ca în acel exercițiu de influență cromatică reciprocă cu pătrate care au centrul gri și marginile luând, rând pe rând, alte culori. Astfel, griul din centrul pătratului se închide sau se deschide, părând să dobândească chiar alte valori tonale din pricina culorii care-l înconjoară, de la roșu, galben, portocaliu, albastru, verde etc
     Mai mult, Dipşe iubeşte lumea satului, de care se simte organic şi simbiotic legat. Dovadă a acestei necontenite întoarceri la lumea satului sunt nenumăratele forme decorative ce se împletesc pe fundalul pânzelor sale, inspirate de arta ţărănească a ţesăturilor din gospodăria rurală ori din elementele de arhitectură ale caselor de la ţară.

     Ambianţa tabloului Madona Maramureşeană este creată cu astfel de motive de ţesături, toate lucrate cu migală şi cu o mare pasiune pentru detaliu. Ritmicitatea desenului şi minuţiozitatea repetării, parcă la infinit, a aceleiaşi figuri, indică faptul că C. Dipşe nu se lasă condus de o inspiraţie la voia întâmplării, pentru că este un pictor iubitor de riguroase compoziţii, cu migăloase perfecţiuni geometrice sau poliedrale. Accentul pus pe decorativitate, ca la Gustav Klimt, susţine tema tabloului, şi nu este doar un pretext pentru analiza cromatică sau descompunerile de culoare.
     Pânza are, așadar, o compoziție geometrică migăloasă în care Mama și Pruncul formează un romb uriaș sau două mari triunghiuri suprapuse pe latura de bază, pe un fundal de pătrate bine marchate și dreptughiuri abia vizibile. Eclerajul pare să vină din partea stângă, fiindcă apar, pe alocuri, în îmbrăcămintea purtată de Mamă drapaje abia vizibile ale țesăturii iei și fotei, dar, de fapt, lumina este răspândită în mod egal, subiectul este luminat din plin, nu există clar-obscur în pânza lui Constantin Dipșe.
     Pictura Madona Maramureşană a lui Constantin Dipşe, poate da viaţă unei expoziţii, ea singură, ca unică lucrare, graţie valenţelor sale spirituale atât de măiestrit evidenţiate de talentul compoziţional şi colorisic al artistului.
(Acest articol a fost publicat mai întâi în revista ARTOUT din luna iunie: vezi linkul: http://www.artout.ro/ )

Justyna

      Dacă eroinele lui Turgheniev, de o frumusețe vaporoasă și delicată, inteligente, modeste, harnice, tari în virtute și în spirit, ar fi coborât în lumea reală din paginile romanelor lui, cel puțin una dintre ele ar fi arătat exact ca  Justyna. Mă voi strădui să-mi găsesc cuvintele pentru a o descrie, acele cuvinte care nu se pot naște în fața măreției, pentru că ea, măreția,  te lasă mut.
     Mai curând îmi vine a crede că, nu știu cum, Turgheniev a întâlnit-o, cu un secol în urmă, și s-a insiprat, văzând-o. E dovada cea mai clară că realitatea ne inspiră și că, de nenumărate ori, depășește cea mai bogată imaginație.
     Este un suflet mare, cum puține sunt. Este un om de cuvânt și loial, cum, iarăși, și mai puțini sunt. Este plină de calități, de virtuți, și dacă va fi având defecte, eu nu știu care îi sunt, eu nu i-am găsit niciunul.
    Perla din scoică nu se vede din primul foc: te uiți și vezi doar o scoică ca oricare alta, în culori nu prea vii, alb, cenușiu, verzui, cu striațiile circulare obișnuite. Ai putea trece mai departe, la altă scoică, dar ochii ei de un albastru luminos, 'ochi mierâi' cum ar zice bunica mea din Ardeal, te rețin și-ți râcâie stratul de indiferență: sunt ochi clari ca apele mărilor din sud cu irizări solare, iar zâmbetul este luminos, reținut și misterios, în același timp. Rar am auzit-o râzând cu poftă. Privirea ei te trimite la perlele din scoică. Pentru că, să fim înțeleși, e o scoică care produce în continuare perle și nu face parte nicidecum din rândul celor care se mulțumesc doar cu una.