3. Capete de baiat

Incep să înțeleg cum de este atât de greu să desenezi copii și chiar să desenezi ca un copil. Eugene Ionesco reușea. I-ați văzut desenele? Dar pe copiii lui Velasquez ori ai lui Caravaggio? Ca să nu mai vorbesc de cei ai lui Gainsborough?
Ei, bine, ori de câte ori am încercat, nu am izbutit să surprind prospețimea și inocența fețelor lor, deși nu toți au aceste caracteristici. Vă amintiți 'Las Meninas' al lui Velasquez? Prim planul tabloului este ocupat de o fetiță, infanta, în apropierea căreia se află un bufon pitic și un câine. Examinând puțin expresia feței ei, mă întreb câtă inocență, în sensul de necunoaștere, am mai putea spune că are. O fetiță cam de aceeași vârstă cu ea, dar aflată la poalele piramidei sociale, unde ambianța este cea de muncă trudnică, violență, agresivitate,dintr-o familie al cărei unic scop este supraviețuirea, este oare mai inocentă decât infanta?
Oricum, suntem obișnuiți să considerăm că inocența este caracteristica cea mai importantă a unui copil și nimeni nu s-ar gândi să-l asocieze cu 'perversitatea' sau 'răutatea voluntară și programatică'. Legat de ceea ce spun acum, fac un salt ușor de la desen/ pictură la literatură, pentru a aduce în prim plan o mică scriere a lui Mario Vargas Llosa, 'Elogiul mamei vitrege', unde, în mod neobișnuit și șocant, personajul mamei vitrege, al adultului deci, este cel binevoitor, cald și inocent, inocență de adult care decurge tocmai din imposibilitatea adultului de a întrevedea măcar urma unei răutăți vicioase în ființa gingașă a unui copil. Este reabilitată moral tocmai mama vitregă, acest personaj negativ și cal de bătaie al atâtor basme (din toate literaturile lumii, dintre care mai cunoscut este cel al lui 'Hansel și Gretel'). Iar copilul, un băiețel de nouă-zece ani, este...cutia cu suprize: de o răutate mefistofelică, hotărât să uneltească și să bage intrigi sub înfățișarea inocenței pe care n-o poți nici măcar bănui. Asta da, lovitură de teatru!

Capete de baiat

3. A beautiful woman

Credeam într-o vreme că frumusețea e mai ușor de surprins decât caracteristicul (ceea ce este specific și definitoriu pentru o fizionomie), urâtul, caricatura. Dar a trecut o altă vreme până să-mi dau seama că nici frumusețea nu e atât de ușor de fixat în pulsația unui desen. Mai întâi, pentru că un desenator este un pătrunzător și fin observator al trăsăturilor fizionomiei umane, el poate face, în virtualitatea unui gând nerostit, paralelisme între fizionomii animaliere și fizionomii umane, o corespondeță care există dintotdeauna. Pe ea, se bazează, în mare, și corespodențele semnelor zodiacale și lucru curios, m-am întrebat cum de harta cerească reproduce, grosso modo, repere ale naturii pământului și credințele spirituale din mituri. Interesant amestec de simboluri zodiacale care reunesc cele patru elemente fundamentale ale formării materiei - apa, focul, pământul și aerul. Ele sunt atât complementare, cât și antitetice, dar se și grupează supunându-se unui criteriu definitoriu. Animale de pământ (capricornul, taurul), de foc (leul, berbecul)și de apă, acvatice, (racul, peștii, scorpionul), se combină cu reprezentări mitice omenești, precum 'gemenii', 'săgetătorul', 'fecioara', 'balanța', care sunt simboluri ale aerului. Acest tip de distribuție cuaternară era curentă în Evul Mediu și fiecărui element material indispensabil vieții îi era asociat niște caracteristici de temperament, caracter și conduită. Acestora li s-au adăugat anumiți cuantificatori verbali (sau indicatori de acțiuni umane, știut fiind că fără 'Verb'nimic nu există) adică ce face și ce nu face categoria respectivă de oameni clasificați conform simbolului. Un exemplu: Fecioara - semn de pământ, va avea simț practic și critic, pătrunzător spirit de observație de unde decurge un deranjant simț critic - și mai puțin autocritic, desigur. Dar, spuneți-mi, oare criticii adevărați nu se selectează dintre cei mai buni observatori ai fenomenelor, că acestea sunt sportive, politice, literare, istorice etc? Cee ce i se poate reproșa acestui zodiac este prea larga pălărie a simbolului sub care se includ nenumărate individualități, toate născute, să zicem, în zodia Leului, toate persoane dinamice, energice, simpatice (mai mult sau mai puțin), cuceritoare (pe ideea că și leul este un cuceritor), luptătoare, cu dezvoltat simț al posesiei și, chiar, geloziei (să amintim oare că un singur mascul leu e stăpân absolut peste 7-8 leoaice, care îi vânează și îi cresc progeniturile?). Si întrebarea pe care și-o pune fiecare, dintre cei neîncrezători în justețea unor astfel de caracterizări zodiacale, 'eu ce am deosebit, în personalitate, în destin, în viață, dacă mă înglobez în mulțimea zisă 'leu' alături de alte 10 milioane de oameni'??? Nimeni nu dorește să fie doar o 'pietricică' dintr-o mulțime, vrea să fie 'ăl mai...' și 'ăl mai...', ce mai aspirația spre unicitate a vremurilor noastre este reprezentată și de această năvalnică răbufnire de ...individualități creatoare, ce se vor prezenta, vor juca (diferite comedii), își vor da în petic cu multiplele talente ce le posedă sau, pur și simplu, vor căuta să-ți acroșeze atenția cumva, cu ceva de vânzare sau de ...creație originală...
De aceea, e greu să prindem frumusețea azi mai mult ca niciodată în vremuri apuse. Atunci canoanele erau clare, acum canoanele însele sunt puse sub semnul dubiului,iar noțiunea de frumusețe este destul de elastică, ca să includă cunoscuta simetrie și armonie clascică, dar și asimetria provocatoare a unui nas acvilin ori a unor ochi ciacâri sau a unor buze groase. Astăzi nimeni nu se mai mulțumește cu frumusețea caucaziană, a rasei albe, ci caută mai dinadins frumuseți provocatoare și puțin obișnuite arealului cotidian de viețuire, frumuseți cum ar fi cele din țările orientale (China, Japonia), africane sau arabe. Cu cât omul este mai exotic și mai îndepărtat de tiparele obișnuite, cu atât mai atrăgător devine!
Aveam, de pildă, credința că e imposibil să găsești un indian/ indiancă cu ochi albaștri și, să zicem, un iranian cu ochi verzi. Ce dezamăgire plăcută, dacă pot spune așa! Nu numai că le-am văzut aievea aceste întruchipări ale unor fizionomii...de vis, ireale, care mi-au dat fiori dulci pe șira spinării, dar m-au și lăsat mută de admirație.

2. Andrea del Puglia

Andrea din sudul Italiei, era un student eminent dintr-un an terminal, venit să predea limba italiană studenților de la Institut, în cadrul bursei Erasmus Avea un nu știu ce, care-l făcea să fie bun confident al colegelor sale, venite din patru colțuri ale lumi. In tovărășia lui, nu exista acea crispare involuntară a femininului care dorește să placă sau care este în alertă din pricină că se simte observată, cântărită, judecată, evaluată. Fetele/ femeile se simțeau bine în largul lor când îi vorbeau, se destăinuiau cu ușurință, plănuiau împreună cu interlocutorul tot felul de ...ieșiri în oraș, întâlniri de grup la disco, un bar sau la o berărie. Stia să asculte,calitate feminină prin excelență, și opina asupra celor discutate din perspectivă masculină, ceea ce era socotit un mare atu, ca un fel de breșă ascunsă în tabară adversă. M-am întrebat dacă nu era cumva vreun andre-gide sau un oscar-wilde rătăcit printre 'oițele domnului', căci ori de câte ori îl căutai, era alături de vreo frumoasă sau drăguță...O să-mi ziceți că avea succes la femei, dar mișcările unduioase ale trupului, delicatețea comportamentului, gesticulația de aripi a mâinilor, modul în care ședea picior peste picior și nu cu crăcanele picioarelor desfăcute larg (bărbătește), mă făceau să cred că se simțea 'de-a noastră'.
Mi-a rămas în minte în special titlul unui cântec popular, care, spunea el, se cânta în regiunea lui natală, Puglia (se află chiar în tocul cizmei italice) și care avea titlul următor: 'Ruschita del mare' (se pronunță: Rușita...) și care mi-a amintit, printr-o cvasiomonimie fonetică, de o stradă din capitala românimii - Rușchița, plină primăvara de tufe de liliac în floare. Sau se zice 'lilieci în floare'?

Privire de ansamblu

 

Reprezintă un colaj format din toate cele aproximativ treizeci de desene în creion și mină, realizate în 2003, din martie până în mai. O viziune de ansamblul care se deschide spre detaliu, iar elementele componente transmit fludiditate întregului.Au fost realizate pe parcursul a câtorva luni de primăvară ale anului 2003, în liniștea unei camere de hotel, aflat la marginea orașului străin, unde îmi făceam veacul, cu treburi, pe atunci. Dar unele zile erau atât de pustii, eram sătulă să tot citesc și să studiez, ba limbile străine, ba cărțile, încât simțeam nevoia unei alte exprimări. Acesta este rezultatul. S-a organizat o expoziție la universitate, cu toți cei 'instantaneizați' de mine și toți s-au recunoscut în ele. E semn bun? E semn rău? Am admirat întotdeauna capacitatea unor desenatori, cum ar fi Picasso sau Toulouse Lautrec, de a trasa din câteva linii simple, stilizate, un potret complet. Nu este cazul aici. Poate am să reușesc să reproduc o imagine văzută mai demult într-o expoziție la galeria Siameza din...Ilariopolis, ca să vă dați seama la ce mă refer. De fapt, în economia și simplitatea liniilor, se ascunde fascinanta putere de a reproduce esențele, cam în stilul arhicunoscut al lui Brâncuși. (ii)

1. My dear Alexandra

Sigur că aș putea să vă fac o scurtă prezentare a persoanei, dar cred că o parte din calitățile unui bun desen răsar, ca niște mlădițe fragede, chiar din calitatea executării lui. De multe ori, ce este și cum este omul imortalizat - se vede din desen. Sau ar trebui să se vadă. Dacă se pot deduce cel puțin trei sau patru trăsături distincte și reale ale comportamentului și firii portretizatului, atunci - desenul și-a atins menirea. De ce trei și nu mai multe, chiar cinci? Pentru că, de obicei, ți se cer într-un chestionar asupra personalității, să te definești din trei cuvinte, trei calități și trei defecte. Tu te vezi cu mai multe calități și cu mai puține defecte, dar, mă rog, trebuie să alegi cu atenție calitățile, ca să nu mai vorbim de cât de atent trebuie să fii cu enumerarea defectelor. De pildă, dacă zici "încăpățânat" poate să fie atât o calitate, cât și un defect, depinde din ce punct de vedere privești. Este o calitate în măsura în care nu te dai bătut și insiști să continui o activitate, în ciuda repetatelor dificultăți și ale sfaturilor contrare. Dacă tu crezi în ceea ce faci, atunci insistența, încăpățânarea, te ajută să-ți atingi scopul final. Dar este și defect, dacă te bazezi pe eroare, pe falsitate, și nu-ți dai seama, dar continui să-ți construiești atitudinea, ignorând bunele sfaturi ale celor din jur. Incăpățânarea se naște, cred eu, în cei care au personalitate și pe care ceilalți din jur, cu și mai puternice personalități, îl tracasează și pisează, îl constrâng și înfrâng să facă cum vor ei...Ei, bine așa, sigur, nu merge. Cel constrâns va reacționa instinctiv prin obtuzitate și impermeabilitate, își va astupa urechile, aplecând pavilioanele urechilor și facându-le dop pentru intrările sonore către timpan.
Revenind acum la arta portretului.
Desenul ar trebui sa stârnească în noi și o anumită reacție față de persoana reprezentată. O reacție de simpatie, de admirație, de oroare, de compătimire etc, iată câteva din atitudinile posibile ale unui privitor neutru, neimplicat. Sau pur și simplu să ne facă să contemplăm puritatea liniilor, vigoarea și precizia detaliilor.