Draga mea Izaro

Venea din Țara Bască , vestită pentru activitățile teroriste ale E.T.A., aflată în veșnic conflict cu guvernul spaniol, dar, am aflat mai târziu, spaniolii apreciau enorm gastronomia bască reputată pentru modul natural prin care se potența savoarea autentică a mâncărurilor, în care nu se puneau multe aromatizante, ci doar sare și piper. Avea o înfățișare sobră, abordând în vestimenție numai culori terne, lipsite de atractivitate: maro închis, gri, negru, vișiniu foarte închis, bleumarin, parcă erau culori ale gherilei, ale fofilării și prelingerii pe lângă ziduri, deși ea, ca prezență, nu era deloc ternă. Se impunea, era simpatică, destul de prietenoasă, deșteaptă, punea suflet în ceea ce făcea, era pasionată de lingvistică și avea păreri foarte ferme. Intâlnindu-ne într-un spațiu al conviețuirii zilnice (nu vă gândiți la prostii: eram doar vecine de apartament!), împărțeam bucătăria, baia, cât și holul de trecere, am ajuns să ne împrietenim la cataramă. Deoarece era o veșnică coadă la obținerea cheii penru a accede la spălătorie (una singură pe etaj și nu întotdeauna mergeau pe etajul respectiv, fiindcă de cât erau de solicitate, se stricau mașinile de spălat) ca să-ți speli rufele și lenjeria de pat, când primea una dintre noi cheia ne înștiințam reciproc, deși aproape instantaneu, cum ne ajungea cheia în palmă, eram căutate la ușă de diferiți solicitanți, care ne priveau complice și cu priviri de vițeluși de lapte pentru a obține favorul de a primi măiastra cheie înaintea tuturor celorlați. Așa am aflat, ducându-i o dată rufele la spălat, că singurele lucruri colorate viu, vesel și cu modele copilărești (cum i-ar fi stat încă bine la vârsta ei) erau șosetele. Fundalul lor de un roz aprins, cu dungulițe pestrițe; ori de un albastru intens cu fluturași micuți; ori de un roșu pur și puternic cu floricele de câmp și margarete; fie de un verde crud cu baloane și mingiuți viu colorate, toate erau de-a dreptul uimitoare prin diversitate, împestrițare și un freamăt ascuns de veselie și joacă. Așa trebuie că erau soșetele unui copil, nu al unui adult. Și atunci mi-am dat seama că își ținea bine ascunsă latura copilărească, ludică, a personalității ei, că exteriorul asemănător hainelor era grav și sumbru, tocmai pentru că intrase de timpuriu în contact cu o problematică apăsătoare, îndoctrinată (cum se întâmplă atunci când pe umerii unui copil sunt puse poveri grele) prin sistemul instituționalizat al școlii și al mass-mediei. Ca și cum peste un trandafir ai fi turnat apă fiartă sau cenușă și n-ar mai fi rămas din el,vie și neatinsă de contaminare sau de fluidul ucigaș, decât rădăcina.