Eric Belgianul

Când i-am arătat desenul pe care i-l făcusem, îmi amintesc că s-a strâmbat ușor. Nu știu de ce unii pretindeau că am realizat caricaturi și , probabil, Eric se credea la fel de seducător ca și compatriotul său din romanele Aghatei Christie, Hercule Poirot. Minus mustața acestuia și efortul aceluiași de a și-o căni, pentru a înșela, măcar aparent, memoria anilor înscrisă în trupul său rubicond. Eric era slab și osos. Cu niște ochelari ce-i dădeau aerul unui cititor devorator de biblioteci întregi. Nu prea era comunicativ, oricum nu încerca să fie prietenos și zâmbitor, ca majoritatea de acolo, cu puține excepții. Cum era, de pildă, Roberto, un italian, despre care am să  vă vorbesc mai târziu. Totuși, când i l-am arătat, s-au nimerit să fie prin preajmă și niște franțuzoaice, care imediat au început să ciripească vesele (mi s-a părut și ușor perfid, ca și cum l-ar fi luat, subtil, peste picior) și să-l convingă că-l suprinsesem bine, așa cum era aici, în desenul ăsta. S-a mai uitat o dată, mai atent, dar impresia i-a rămas la fel, în ciuda  îndemnurilor aprobatoare a celor din anturaj. Pentru mine a fost clar: se vedea mai frumos decât îl recreasem eu.